Societatea, statul, familia are nevoie de pârghii coercitive. Altfel, anomia este iminentă. Responsabilitatea reprezintă relația corelativă dintre libertăți și obligații. Nu există libertate absolută.
Religiile caută să se manifeste ca un sistem coercitiv la nivelul conștiinței de sine și asupra modului în care răspundem acesteia. A fi în dezacord cu tine, la nivel psihologic, îți provoacă o neliniște conturată inițial de social și exploatată eficient de religie. Cum, în genere, compasul socialului mizează pe criterii morale, valori, principii, lecția dintâi a evlaviosului este să nu pună la îndoială reperul. În jurul acestui reper sunt trasate pilde care să construiască un mod de viață, un fel specific de a relaționa cu celălalt. Acest fel specific poartă cu sine promisiunea mântuirii, o sferă care, în mod justificat, nu poate fi confirmată nici empiric, nici rațional.
Rolul religiei în societate este unul bine determinat și asumat. Însă este religia exploatată de către societate în mod rezonabil? Este religia un serviciu pentru societate ori societatea un bun de consum al religiei? Judecând după statutul declarat, instituția religiei, cu organizațiile ei, este parte integrată a societății. Societatea, pe care eu o condamn pentru că încă își mai revendică statutul de scop prin vocile celor care tranzacționează legitimitate abuzând statutul de delegați care să vegheze puterea, se manifestă, se regenerează și se consumă prin sine. Toate mecanismele prinse în această mașinărie, voluntar sau necesar, beneficiază de drepturi și libertăți pe care, de cele mai multe ori, nu le accesează niciodată. Preocupați de suprimarea oricăror discriminări pe criterii religioase, indivizii suferă un proces de separare creându-se o ruptură valorică contrară oricărui pluralism. Multiculturalismul eșuează sub obligația permanentă de a tolera, obligație corelată unui drept contingent: nu toți indivizii caută să-și exercite acest drept întrucât nu au o filiație religioasă ori cultul la care au aderat se manifestă intim.
O poziție este aceea conform căreia toleranța, deși caracterizată drept un principiu fundamental astăzi, face mai mult rău decât bine. Libertatea exercitării practicilor particulare a religiilor, la nivel ideal, în limitele respectării drepturilor și libertăților celorlalți, așează participanții într-un război ideologic irațional. Când tolerezi, nu confirmi dreptul celuilalt, în sensul de a recunoaște autentic dreptul celuilalt, ci instaurezi o excepție. Temeiul excepției va rezista unui anumit grad de manifestare, conflicte simbolistice pot plasa temeiul în sfera inacceptabilului și avea astfel consecințe dezastruoase. Principiul toleranței își păstrează statutul prima facie, însă nu găsim principiul care se ridică deasupra lui în astfel de situații.
Religiile sunt, foarte pe scurt și private de orice menajament, coduri de conduită care caută să le spună indivizilor cum să acționeze în fața situațiile de zi cu zi pentru o cooperare fructuoasă. Ca o instituție seculară, religia poartă cu sine nu doar obligațiile scopului mântuirii, ci și atribuții de natură administrativă, una dintre acestea find posibilitatea de a informa enoriașul în termeni inteligibili comunității și statutului din care acesta face parte despre cum poate obține mântuirea. Dar acest avantaj este unul intern și care servește doar scopurilor bisericii.
Pentru a putea recâștiga capital în fața societății tot mai educate și din ce în ce mai desprinsă de taina mântuirii, biserica ar putea achiesa funcții administrative complexe, mai precis să se pună în slujba societății oferind un serviciu palpabil și care, desfășurat în structurile curente, îl sărăcește pe contribuabil. O astfel de aparentă decădere a bisericii ar putea fi un puternic salt înainte pentru a-și reconfirma necesitatea în viața indivizilor care construiesc societatea. Latura seculară este una în descompunere și, oricâte bandaje va primi, cangrenarea nu poate fi decât ascunsă și întârziată.
Rațiunea își găsește loc în sfera religioasă atât timp cât nu chestionează adevărurile dogmatice. Totuși, rațiunea este iscoditoare, va împinge sistematic și, în final, va destabiliza fiecare temei dogmatic în goana sa explicativă. O intersecție acceptabilă a rațiunii cu religia este necesară, iar aceasta nu se va putea concretiza decât prin repoziționarea instituției religiei în societate evitând conceptul toleranță întrucât acesta slăbește grăbit ultimul șurub care încă mai fixează religia pe criterii ancestrale.
09.04.2013 • Caiet