In ultimile luni am scris manat de o tristete pe care o voi purta cu mine multa vreme. Am ales ungherul acesta virtual intocmai pentru a nu supara pe cineva cu zbuciumul meu interior. In numele prieteniei as fi putut abuza toleranta cuiva, dar ce-as fi asteptat in schimb? Nu cred ca mai mult decat astept de aici, mai precis: nimic.
N-am avut niciodata nevoie sa-mi confirme ceilalti personalitatea, chemarile, inclinatiile, verticalitatea, virtutea. La fel nu am avut nevoie niciodata sa-mi confirme cineva deciziile. Am ales cantarind cu propria-mi insuficienta, mai bine sau mai rau nefiind relevant, am ales in acord cu mine, intai pentru cuplu, apoi, expulzat, doar pentru mine.
Acceptasem ruptura dinainte sa se materializeze si m-am mintit pentru a doua oara precugetat propriei educatii si chemari interioare. Fi-va ultima oara. Pasul inainte este, in fapt, pasul facut inapoi, insasi sustragerea, insasi moartea mea.
N-am renascut niciodata, nu pentru mine. Nici nu ar fi posibil. Daca m-as departa de rezon as putea astepta lacrimile sa curga dintr-un ciob ori sangele sa izvorasca din cadre aurite cu neputinta. Insa nu sunt slab, nici nemernic, nici prefacut. Nu am crize existentialiste si nu ma voi fi inaltat peste cadavre.
***
Timpul il impart cu stoicism (in sensul filosofic al termenului). L-am daruit intotdeauna tuturor celor dragi pentru a-l putea cumula nevoii lor. Timpul ramane pentru mine cel mai cinstit dar.
19.08.2012 • Alter Ego