Răspuns pentru Daniel

Au trecut șase ani de când am scris câte una alta despre Daniel. Nu, nu este vorba despre patriarhul Daniel, ci despre un (fost, spune el) blogger, Daniel Vișan. Pe fond a fost un conflict care a pornit, dacă-mi amintesc bine, de la perfectul simplu și faptul că nu îl agreez — ca opțiune personală. Discuția s-a aprins și atacul la persoană a devenit arma preferată a lui Daniel. Am răspuns cu aceeași monedă, doar că efigia mea reliefa un instantaneu imortalizat la o petrecere, fără a fi nevoie să construiesc un om de paie așa cum se obișnuia în acele timpuri. Putem spune că, pentru o perioadă, construcția omului de paie a fost sofismul standard al blogosferei. Era o perioadă a pseudo-celebrității, toți credeau că sunt sursa celebrității celor pe care îi comentau. În același timp, Hi5 era în vogă, dar nu e mare diferență pe actualul Facebook. Hi5 crea și ruina identități online la fel cum se întâmplă astăzi pe Facebook. Așadar, nimic nou sub soare. Doar umbrele aparțin altora.

Daniel credea cu tărie că este sursa celebrității mele, eu fiind (și rămânând) anonim prin blogosferă, lucru vădit de ignoranța mea neținându-mă de blogging, scriind sporadic și eratic în conținut. Daniel, astăzi, a crescut, nu mai seamănă cu cel din cartea de identitate și a trecut de la hârtia igienică, pe care și-o înfășura pe tot corpul la petreceri postându-se apoi pe Hi5, la poze delicate, cu pisicuțe, pentru a impresiona plăcut oltencele.

Acum un an, Daniel a revenit cu un comentariu la articolul celebru în care ne împărțeam diverse replici. Și-a expus opinia despre abordarea mea de acum „ca fiind la fel de retardă ca și atunci”. N-am știut să îi răspund pentru că nu am identificat întrebarea, așadar am oftat și am ignorat.

Acum câteva zile, Daniel are un atac de identitate și se hotărăște să îmi scrie. Îmi spune că atunci era un copil, iar acum este și el bărbat, gata să renunțe la trecutul său scandalos, cel puțin, în opinia sa, cum l-am făcut eu să pară. După șase ani, Daniel este le fel de orbit de binecunoscuta  fală oltenească și mă roagă, „ca între adulți”, să șterg articolul, numele și poza în care era înfășurat cu hârtie igienică. Cu alte cuvinte, dacă blogul meu ar fi fost o carte publicată, pentru a îndeplini dorința lui Daniel, ar trebui fie să mă întorc în timp și să nu mai scriu despre el, fie să public un soi de erată. Aici intervine fala lui Daniel, infatuarea la ea acasă, îngâmfarea abisală a olteanului educat în spiritul superiorității jignit de simpla existență a celorlalți: „chit ca blogul făcut de omul de care râdeai tu în articolul ăla a fost dus mai departe și a ajuns destul de popular, am fost nevoit să-l șterg”. Continuă prin a-mi spune că dorește să șteargă orice urmă despre el în online deoarece acest web 2.0 de astăzi este unealta perfectă pentru toți cei care ar dori să-i pună bețe în roate. Dar el nu are dușmani, îmi mai spune, fiind vorba doar de o măsură de precauție.

Ce înțeleg eu de aici, prin această precauție, nu este demn de stimă. Mai precis, a dori să îți ascunzi trecutul mă duce cu gândul la ceva rușinos, chiar imoral, dacă nu ilegal, aspect pe care eu nu-l identific în comportamentul sau de copil la paisprezece ani. Internetul ne permite să separăm între două tipuri de identitate: cine ești și cine vrei să pari a fi. Dacă pari a fi copilul care se împodobea cu hârtie igienică la petreceri, nu înseamnă că și ești acela. Pe de altă parte, dacă ești copilul care se împodobea la petreceri cu hârtie igienică, nu cumva ai căuta să minți? Nu crezi că este mai bine să „fii un Socrate nefericit, decât un porc satisfăcut”? Să nu crezi că J.S. Mill nu căuta să fie un Socrate fericit, doar că prin prisma eticii lui, acest lucru nu era posibil. Daniel caută acum să elimine orice legătură și orice imagine care poate duce la el; caută, altfel spus, să reformuleze sau să sustragă istoriei imaginea sa online. Acest lucru este greșit, reformarea fiind preferabilă întocmai pentru a se putea urmări parcursul progresului. Poate, peste alți șase ani, când nu îmi vei mai scrie cu această suficiență abuzivă, când vei fi învățat că a fi umil nu înseamnă a te înjosi, atunci când stelele îți vor fi într-o conjunctură favorabilă și planetele aliniate perfect, îmi vei reaminti despre acel biet articol care înfățișează și comentează doar atitudinea unui copil înfășurat cu hârtie igienică roz la o petrecere. Crede-mă pe cuvânt, poza ta nu face trafic, așa cum spui în email, nicidecum ești atât de relevant pentru web-ul românesc încât să te simți instrumentalizat. Dacă ar fi așa cum spui, se vădește că te-am folosit nu doar ca mijloc, ci și ca scop în sine, așadar Kant ar fi mândru de mine.

Pe scurt, Daniel, învață să ceri un lucru, nu jigni și, mai ales, nu te (mai) făli. Dar, pentru a folosi un alt sofism celebru în acord cu realitatea actuală a blogosferei, dacă alegi să bagi bățul în propriul rahat. fii sigur că „prietenii” tăi vor ști unde să exploateze. Cu toate c-ai să mă cerți și-ai să-ți construiești scenarii elucubrante, în toate rândurile de mai sus, chiar și în articolul meu din 2008, vei găsi (cândva) un model de construcție prin deconstrucție, nicidecum o deconstrucție prin construcție. Fii bărbat și ia-ți hârtia igienică peste tot cu tine, ai cel puțin un brand — dacă tot îți par atât de vandabil.

27.11.2014 • Empiricus