Pupincurismul ca mod de viață

Am fost la o reuniune a unor oameni de afaceri în calitate de reprezentant, printre alții, al unei organizații. Unul dintre colegi, oltean de loc și port (fără a generaliza), ne-a propus să îi cucerim pe ceilalți lăudându-le neapărat activitățile, cele mai multe pe care oricum nu prea le înțelegeam, și forțând cu prezența fizică accesul în grupurile de discuții pentru a socializa. Niciunul, dintre cei cu un minim de decență, nu ne-am dedat unei astfel de practici clevetitoare. Am asistat copleșit de rușine la practica pupincurismului ca mod de viață și de fiecare dată când, din bun simț, unele grupuri se prefăceau că nu îl văd, își anunța prezența printr-un hăhăit aleator, strident și absolut jenant. Nu eram străin de pornirile și autosuficiența acestuia, nici de posesorii bucilor pe care le țocăie, nici de absența opiniilor proprii. În clica lor, țocăitului este salutul care confirmă ierarhia. Scos din elementul său, expus Societății, a aplicat spontan principiile generale ale pupincurismului de care, în mod vădit, ceilalți au fost dezgustați și au început să-l ignore. Nu pot să îmi imaginez cum se aștepta la altceva, având în vedere că, în cele din urmă, pupincurismul orchestrează a priori degradarea morală și declinul social.

15 Nov 2014 • ET CETERA