Aristotel, printre alții, a considerat că acela care este prietenul tuturor, de fapt nu este prietenul nimănui. Dacă privim cu atenție în jurul nostru, doar conformiștii sunt prietenii tuturor. Adulatorii conformiștilor sunt, de obicei, neexperimentați care cred că micile fale și marile imposturi nu trebuie rostite, ci mijlocite.
Adulatorii sunt vocea conformistului, acesta neavând puterea de a susține opinii sau intrigi. Acestea din urmă îi hrănesc ego-ul găunos. Cine joacă bine în echipă și nu este lider, acela este un viitor conformist, un intrigant, un om mișel care care își va vinde oricând trecutul pentru viitor. Pentru nuri fragezi va porni o furtună din clișee, doar pentru a părea mai înalt, va reteza oricui picioarele prin vocile adulatorilor . Viața i se va schimba, sinele niciodată, asemeni unui animal care nu-și poate ignora impulsul natural de a vâna, sfâșia și, în cele din urmă, savura prada.
Conformismul nu este o artă, techne, este o slăbiciune care te poartă în deriva contextului, permanent fluid, dându-ți iluzia că știi încotro mergi, conturându-ți senzația unei satisfacții de cuprindere. Conformismul este, în cele din urma, ceea ce te reține de la construirea unei identități proprii relevante suficienței de sine, datoriei tale ca om de a progresa, altfel spus nu o pseudo-identitate care nu depășește statutul de instrument. Conformismul ca mod de viață se cunoaște de acasă, acolo unde un părinte crede, iar celălalt sapă înainte de vreme mormântul plodului.
Când nu ai curaj să fii sau vei fi învățat conform, vei alege să pari. Conformist: prietenul tuturor, prietenul nimănui.
04.03.2015 • Empiricus