Am participat, în calitate de rezonor, la o prezentare privind drepturile reproductive ale persoanelor care au un IQ mai mic de treizeci. În principiu, argumentele au fost configurate din perspectiva consecințelor unei sarcini care ar avea ca rezultat fie un copil care trebuie instituționalizat, fie un copil cu dizabilități intelectuale severe. În cele din urmă dezbaterile au căutat să conducă la un cadru normativ prin intermediul căruia să devină posibilă sterilizarea acestor persoane. Literatura de specialitate se limitează la abordări teoretice polare sau pluraliste. Cu toate acestea, încercarea de a trasa un cadru evaluativ aplicat și coerent în acord cu valorile și principiile curente ale societății ca întreg nu a fost posibil. De cele mai multe ori, principiismul este folosit drept grilă de evaluare, dar cu ajustări în ceea ce privește structura formală, fără a altera conținutul principiilor prima facie pe care se constituie (am în vedere principiismul dezvoltat de Beachamps și Childress întrucât, în opinia mea, apare mult mai bine articulat decât principiismul european).
Deși sunt cazuri izolate, aceste persoane cu dizabilități intelectuale severe au fost considerate non-persoane de către unele voci, dar și persoane vulnerabile. Încercarea de a reduce pacienții umani la obiecte respinge valoarea fundamentală a ființelor umane în genere, demnitatea umană, umanitatea în limbaj kantian. Statutul ființelor umane nu este rezultatul unei convenții, deși, la prima vedere, apare ca o adeziune la o teorie etică preferabilă consecințelor. Fără să dezvolt meritele lui Kant la reconfirmarea statutului ființei umane, voi aminti doar rezultatele și fundamentele codului de la Nuremberg. Există teoreticieni care spun că au fost vizate consecințele pe care le-ar produce crearea unui cod precum cel de la Nuremberg. De cealaltă parte, teoria kantiană pare să fie reconfirmată prin expunerea unor datorii ale ființelor umane așa cum le vedea Kant în lucrările sale de etică. Singurele critici pertinente refereau la validitatea aparatului conceptual, al posibilității gândirii omului noumenal în mod universal și înțelegerea abordarea ființei umane atât ca mijloc, cât și ca scop în sine.
Revenind la încercarea de a steriliza persoanele care au un IQ sub treizeci, consider că este imposibil de creat un sistem evaluativ consistent care să conducă, în domeniul moralității, la legitimitate. Cu toate că utilitarismul, chiar și în cele mai rafinate forme ale sale, permite instituirea unor norme care, văzute ca acțiuni singulare, apar imorale, când dorim să le subsumăm unor clase de acțiuni, ne lovim de dificultăți care solicită lezarea imparțialității. De aici înțelegem că imparțialitatea este o valoarea imuabilă postulată într-un fel sau altul. În același sens, universalitatea kantiană, și nu numai, este, la rândul ei, o valoare imuabilă susținută de un aparat conceptual. Astfel, considerând sterilizarea persoanelor cu dizabilități intelectuale severe nu vom face decât să depreciem umanitatea acestor persoane sau să alterăm conceptul imparțialității.
Se ridică întrebarea: cum se va feri societatea de riscul copiilor sortiți instituționalizării, născuți din mame cu dizabilități intelectuale severe, de cele mai multe ori rezultatul abuzurilor sexuale? Sterilizându-le? Sterilizarea nu va proteja persoanele cu dizabilități, de orice fel, de abuzurile sexuale. Dar dacă în acest fel este protejată societatea, atunci individul devine mijloc pentru bunăstarea socială, aspect care nu poate fi respins fără o analiză pertinentă. Drept analogie, putem permite unui individ să construiască o bombă în casa lui? Intenția de a o folosi nu este cunoscută, la fel nici șansele de reușită. Viziunile care protejează spațiul privat s-ar opune intervenției întrucât riscurile sunt prea mari. Pe de altă parte trăim într-o realitate în care, după cum susțin unii teoreticieni, posibilitatea unui individ de a produce pagube la nivelul unui cartier, chiar a unui oraș, chiar a lumii, este posibilă. Cum am trata un astfel de caz? Am căuta extirparea unei părți a creierului, cea responsabilă cu informațiile despre cum se construiește o bombă? În același fel, consider că sterilizarea nu este o soluție.
Teza mea este redusă și referă direct la „situația persoanelor cu dizabilități intelectuale severe” (cu toate că și această formulare este problematică): Nu trebuie să intervenim asupra stării actuale a acestor persoane, ci trebuie să le protejăm de posibilele abuzuri fără a le crea mai multe dizabilități. Dacă actul medical le poate îmbunătăți condiția medicală, atunci el este binevenit. Spre exemplu, dacă ar exista o intervenție bio-medicală care îi face pe oameni să fie mai cooperanți, mai docili în fața autorității, atunci intervenția ar trebui materializată deoarece am putea constitui o societate mai bună. Desigur, acest lucru nu este acceptabil moral. În același fel, sterilizarea persoanelor, indiferent de statut, cu excepția situațiilor în care absența sterilizării este o amenințare directă și imediată asupra vieții proprii, este inacceptabilă moral.
22.01.2015 • Caiet