De cele mai multe ori, minciuna şi decepţia apar, structural, în raport de cumulare, una în construcţia celeilalte. Personal, ader la ideea că minciuna este mai distructivă decât decepţia. Pentru a explica opinia mea, cred că va trebui să explic fie de ce minciuna ar părea mai condamnabilă, fie de ce decepţia ar fi mai puţin dăunătoare. Intuitiv, gândind într-o cheie a moralităţii comune, decepţia este alimentată de minciuni, considerent pe care-l revoc. Aceasta este şi teza: decepţia nu este alimentată în mod necesar de minciuni.
Prin definiţie, minciuna reprezintă denaturarea intenţionată a adevărului. Scopul asumat de către definiţie este acela de a înşela pe cineva ori ceva. În cazul mitomaniei, argumentul scopului cade, dar acesta ar putea fi considerat un exemplu extrem; cu toate acestea, exemplul nu poate fi invalidat. Mai mult, poţi spune un neadevăr fără a realiza acest lucru. Devii atunci mincinos? Îmi pare că necunoaşterea adevărului este mai bine tolerată decât minciuna, deşi, personal, îmi pare că sunt afectat mai degrabă de necunoaştere. Întotdeauna m-am întrebat cum poţi verifica dacă prezentarea unui neadevăr ca adevăr a unui individ are la bază credinţa autentică a emitentului.
Decepţia poate fi construită atât pe adevăr cât şi pe neadevăr. Poţi induce în eroare pe cineva cu premise adevărate, poţi oferi finalităţi deformate folosindu-te de caracteristici trunchiate, voluntar ori involuntar, dar susţinute ca adevărate în formă şi conţinut. Decepţia susţinută voluntar devine astfel condamnabilă. Însă aspectul negativ pe care-l reclam se găseşte în faptul că ori de câte ori se caută plantarea unei opinii false se folosesc argumente adevărate statutar.
Mă gandesc că, la nivel de logică, premisele false nu pot construi un adevăr. Pe de altă parte, în acelaşi registru, premise adevărate nu pot susţine un rezultat fals. Mai precis, trebuie să existe fie o problemă de corelare, fie o problemă de variabile. Dacă 7+3=11, eroarea constă în nerespectarea convenţiei semnului adunării. N-am să susţin argumentativ, însă voi asuma că neadevărurile mixate cu minciuni au ca rezultat neadevăruri, nicidecum minciuni.
Minciuna o emiţi, decepţia o constată ceilalţi. Poţi decepţiona şi fără să faci vreo afirmaţie. Pot ieşi din casă cu umbrela în mână, iar ceilalţi să asume că astăzi poate ploua. Ei îşi întemeiază credinţa pe acţiunile mele, dar ale căror sens le dau ei înşişi. În fapt, eu luasem umbrela pentru a o duce la reparat, nicidecum pentru că aveam vreo informaţie că ar urma să plouă. Un exemplu mai potrivit ar fi simularea unei plecări în vacanţă. Ies din casă cu două valize pe care am intenţia de a le arunca întrucât sunt uzate. Un spărgător de case ar putea considera că plec în vacanţă, drept care ar putea să încerce să-mi jefuiască locuinţa.
În practica medicală, decepţia este tolerată şi promovată contextual. Dreptul de a alege al pacienţilor poate fi suprimat moral în numele unei abordări paternaliste: doctorul ştie ce îţi trebuie pentru a te însănătoşi. Minciuna, însă, nu este tolerată. Aparent vorbesc despre acelaşi lucru, însă faptul că pacientul este pe moarte nu obligă doctorul la a-i comunica acest fapt, ci doar afecţiunea şi felul în care îşi poate îmbunătăţi calitatea vieţii indiferent de cât mai are de trăit. I-a, putea spune minciună prin omisiune, însă nu sunt sigur dacă asta ar fi. Pe de altă parte, dacă i-ar spune ca totul este în regulă şi nu are nicio afecţiune clinică, nu ar mai fi considerată decepţionare, ci minciună. Este o distincţie destul de fină, s-ar putea să nu o abordez eficient, poate nici corect, dar personal accept mai degrabă decepţia, apoi minciuna.
10.10.2012 • Caiet