Kant imaginează o lume noumenală, accesibilă tuturor ființelor raționale în genere, de care să ne ajutăm ori de câte ori supunem evaluării o maximă prin teste specifice. Într-o discuție cu Delia, încercam să stabilim valabilitatea unei afirmații rămasă nefundamentată, dar și necriticată, la o conferință pe tema comportamentelor morale, „Până când și Kant ar fi de acord cu imitarea”, contextul fiind învățarea prin imitare în cadrul procesului de educație morală.
Termenul imitare nu este potrivit vocabularului kantian pur, Delia argumentând că imitarea unui postulat al rațiunii nu este cu putință. Am încercat să facem analogii, iar cea mai potrivită ni s-a părut cea în care odată ce eu gândesc o acțiune, punând-o în practică nu înseamnă că am imitat ceea ce am gândit. La prima vedere analogia părea să nu se susțină, însă am încercat să evaluăm o maximă în termenii gânditorului de la Königsberg postulând moralitatea ei prin apel la teste. Postularea s-a vădit a fi o instanțierea a priori, o confruntare cu lumea morală perfectă. Acestui postulat al rațiunii nu i-a fost dat expresie în lumea fenomenală, drept care, imitația nu este cu putință întrucât originalul nu s-a manifestat încă. Aici, Delia înaintează termenul manifestare, un termen care, cel puțin pe mine, m-a pus în dificultate întrucât nu-mi reieșea sensul. De dragul cercetării, îmi asumasem poziția conform cărei afirmația pe care am auzit-o împreună la conferință ar putea fi validă. Prin manifestare, Delia înțelegea „a da expresie”. Astfel, „imitare” nu mai poate fi un termen valid în stabilirea relației de evaluare a unei maxime și acționarea în consecință întrucât evaluarea maximei se face în lumea noumenală, iar acțiunea se petrece în lumea fenomenală. Pentru a putea imita un comportament moral perfect, avem nevoie ca el să se fi manifestat deja, să i se fi dat expresie în lumea fenomenală, fapt care, în grila kantiană nu s-a petrecut. Dacă s-ar fi petrecut și am fi imitat un comportament deja existent în lumea fenomenală, noi nu am fi invocat sfera noumenală instrumentalizând propria rațiune, ci am fi ales să acționăm în baza unei legi extrase din lumea fenomenală, sferă supusă pasiunilor și pradă înclinațiilor.
Am reîncercat apoi să abordăm ceva mai simplu, îndemnul luminist pe care Kant îl propune, sapere aude sau „gândește cu mintea ta”. Kant nu era de acord cu catehismul moral, problema acestuia fiind aceea că îți propune modele de conduită în situații specifice fără să-ți ofere temeiul validității acelor decizii în defavoarea altora. De aici decurge că imitarea unor modele morale existente în lumea fenomenală nu este în acord cu sapere aude.
Rezumând, dacă am confunda luarea deciziilor acțiunilor noastre cu un soi de replicare a propriilor gânduri fără să ținem cont că până când nu li se vor fi dat expresie ele nu pot deveni materie pentru imitare, atunci ne-am afla într-o gravă eroare atât epistemologică, cât și cu privire la interpretarea metodei kantiene. Afirmația „până când și Kant ar fi de acord cu imitarea” în contextul eticii pure este, așadar, neverosimilă.
19.04.2013 • Caiet