După încredere și mărturisire există doar decepție. Încrederea privită ca pivot decisiv al relațiilor dintre oameni și mărturisirea ca garant reciprocității conduce negreșit la construirea unui ideal irealizabil prin mascarea realității, de sublimarea celei din urmă prin apel la dorințe, și nu la autenticitate. Orbirea este favorabilă când se pun bazele prieteniei, mijlocindu-se promisiunea aparent implicită. A te complace într-o situație favorabilă echivalează cu agrearea oricăror circumstanțe indiferent de modul cum îi prejudiciază pe ceilalți, chiar dacă pe bună dreptate.
Ceea ce răscolește este ceea ce stă ascuns sub forma unei complicități. Între relația cu un grup sau cu un alt individ nu pare să fie vreo diferență, caracterul funcțional dictând adeziunea. În acest fel, relațiile dintre indivizi sau cu un grup sunt dinamice, ceea ce confirmă că oamenii nu se schimbă, doar viețile lor. A alege integrativ înseamnă, după unii, a renunța la sine, blamabil în teorie, justificat în practică, iar după alții a reconfigura realitatea, ambiguu în teorie, infirmat în practică. Schimbările autentice se soldează cu eroism abisal.
Ce se schimbă când mărturisirea mijlocește încrederea? Nimic mai mult decât unghiul abordării. Altfel spus, reclamarea prin apel la statutul încrederii popularizează problema de fond doar aparent. Justițiarii sunt mărturisiții. Nenumiții sunt martori.
27.04.2015 • Empiricus