Despre ce este „dilema prizonierului”, găsiți aici. Am să trec direct la subiect și să spun că întotdeauna am privit îndoielnic obligația rațională de a trăda în contextul jocului unic. Dacă ar exista mai multe „runde”, atunci strategia tit-for-tat (cooperezi - cooperez, nu cooperezi - nu cooperez) ar fi metoda nu doar rațională, ci și optimă. Reiterarea ți-ar oferi pozibilitatea de a te răzbuna în cazul trădarii și/sau răsplăti cooperarea.
Însă cum jocul (dilema) are o singură rundă, deținuții (reali) au ales să nu mărturisească, așadar nu și-au trădat partenerul, după cum propune teoria jocurilor. Articolul original este aici. Acest lucru arată că nu s-au gândit exclusiv la propria persoană, ci au luat în considerare și alte aspecte.
Ce cred eu că reiese de aici? În anumite contexte, oricât de potrivit ar părea, a proiecta omul pe un model pur rațional rămâne un exercițiu teoretic, distractiv, dar fără corespondent universal în realitate. Problema teoriei, în acest caz, constă în asumarea indivizilor ca fiind călăuziți doar de propriul interes, fără a ține cont și de interesele ceilorlalți. O posibilă explicație ar fi societatea, construită prin cooperare, care nu poate opera cu astfel de indivizi și le suprimă posibilitatea satisfacerii propriului interes prin încălcarea intereselor celorlalți, altfel spus îi educă într-un anume fel.
Oricum, întotdeauna va fi o problemă cu teoria jocurilor: poți introduce conținut contrafactual fără să alterezi capacitatea calculului rațional, rezultatele fiind raționale, dar imposibile.
30.07.2013 • Caiet