D-ale apartenenței

Apartenența este parte a identității noastre, inevitabil suntem asociați cu ceea ce ne asociem. Mi se spune adesea să mă identific cu valorile organizației academice în care activez, lucru pe care îl găsesc nu doar potrivit, ci și necesar. Totuși, între membrii organizației apar conflicte care nu respectă acele valori, conflicte tacite sau semi-deschise. Mă întreb dacă nu e mai bine să păstrezi o atitudine conflictuală, ușor rezervată și degajată de cutumele care te înconjoară, altfel spus nu cumva este mai bine să fii văzut ca acela care mereu a avut ceva de obiectat? Mă gândesc că cei din interior nu te pot asuma niciodată ca pe o certitudine în acțiunile de impostură sau fraudă, astfel căutând să te țină departe. Cum cei care aderă la impostură din dorința de a fi parte a ceva caută, ceva mai târziu, să se dezică de apartenența care îi definește, în căutarea identității și personalității proprii (pe propriile puteri), parcursul înspre forme academice mai rafinate este preferabil a fi făcut izolat de comunitatea locală, dar integrat în comunitatea globală. Acest lucru nu este posibil decât prin absența constrângerilor cutumiare de grup a căror finalitate se manifestă prin producerea unui lider. Apare o altă discuție aici, dar să și-o definitiveze singuri prin procesul inevitabil de autodistrugere.

Au dreptate, în cele din urmă, cei ce reclamă o dimensiune practică autentică. Am vorbit, ne-au spus cum, le-am spus cum și am mai vorbit puțin.

10.12.2014 • Empiricus