Mona Muscă a declarat din nou astăzi că a semnat documente prin care se angaja să devină informator al Securităţii şi ne-a reconfirmat şi faptul că a făcut poliţie politică pe vremea studenţiei. Simplitatea frazei înscrisă în unul din rapoartele date de ea “Există studenţi străini atât comunişti cât şi împotriva comunismului” este dovada că a interesat-o opinia, dar şi simpatia politică a fiecăruia dintre colegii ei de facultate în vederea transmiterii informaţiei structurilor comuniste, aspect pe care Mona Muscă nu-l neagă.
Motivând cu lipsa de experienţă şi “mersul societăţii de atunci” care îi părea normal naşte o dilema a conştientizării dintre a semna şi a pune în practică. Nu o obliga nimeni să “toarne” ţinându-i pistolul la tâmplă, era doar o formă de impunere a convingerilor comuniste prin care, informând, intrai în graţiile sistemului. Iar ea şi-a dorit să fie în graţiile sistemului pentru că îl adula odată ce a acceptat să se ridice deasupra celorlalţi pe căi care se împotriveau până şi elementarului bun simt.
Declaraţia Monei Muscă de a nu mai candida pentru niciun partid, dar nici ca independent, la Parlament vine să sublinieze dorinţa ei de a fi iertată pentru “greşelile tinereţii”. Aceste erori, cauze ale naivităţii după cum declară, au trimis oameni la închisoare sau au fost aşezaţi în atenţia organelor de control, astfel vieţile lor fiind, practic, preluate de către aceştia.
Personal, văd această declaraţie ca un joc prin care se ridică de la masa mizerabilă a politicului actual, aşa cum nu a făcut în studenţie, numai că se alipeşte celelilalte părţi a baricadei. Pozează în postura de om cu conştiinţă care-şi regretă faptele şi care nu poate exista în sistemul curent pe care-l consideră corupt şi nedemn. Dacă în comunism susţinerea tovarăşului reprezenta calea către bunăstare, în democraţia închipuită de astăzi “instanţa în care crede este cea a celor fără de putere”. De câtă neruşinare să beneficiezi pentru a face o astfel de afirmaţie în contextul în care trecutul te conturează ca pe un trădător?
Există un al doilea dosar, dar care nu este la CNSAS, ci la cine are interesul de a manipula scena politică, declara Daniela Buruiană. Tot aceasta ne spune că ea ştie cel mai bine cum stă treaba cu Mona Muscă pentru că ea vine din scena politicului şi ştie tot ce mişcă acolo. Cu toate astea ne-a oferit şi o dovadă că are informaţii despre cel de-al doilea dosar al Monei Muscă, dar nu doreşte să facă public cine-l deţine. Vedem prin asta un adevăr spus şi de cei care-şi apără abuziv interesele din banii publici, dar spus şi de cei mulţi, prostimea: Şantajul este o forma de guvernare a guvernanţilor. Dovada a venit din afirmaţia lui Mircea Geoană care a propus ridicarea imunităţii oricarui parlamentar şi sa devină egal cetăţeanului din punct de vedere legal. Cartea jucată de acesta a fost una a înlăturării sistemului de şantaj şi era o carte sigur refuzată pentru că nici cel mai înverşunat oponent PSD nu putea accepta ridicarea propriei imunităţi pe baza carei îşi asigură traiul şi locul în Parlament.
Jocul acesta de-a parlamentarul cinstit ori cetăţeanul reabilitat este o minciună susţinută de la cel mai înalt nivel din stat în vedera promovării de exemple mincinos reformate. Teoria precedentului este cel mai puternic argument. Odată ce ai ales să minţi, o vei face şi a doua oară!
